În deznãdejde, ne privim
Cu ochii mari întrebãtori,
În liniște ne tot gândim
Cuprinși fiind, iar de fiori.



Vedem oriunde, doar trãdãri
Așa ne sunt a noastre firi
Și așteptãm mereu, salvãri
Cãci toate sunt dezamãgiri.



Și dacã, de durere plângem
Și ne trezim cuprinși de teamã
Pe rând speranțele, le frângem
Cu liniștea ce se destramã.



În disperare, ne privim
Cu ochi ce n-ascund tresãriri,
Iar cele câte le vorbim
Sunt chiar numai dezamãgiri.



Și pretudindeni, ne-nșelãm,
Cãlcãm brutal pe sentimente,
Cãutãm mereu, doar sã aflãm
Ce-i viața-n bucurii frecvente.