Mâna mea descrie alene
un larg contur neînțeles,
ochii-mi cu cearcăne de aur
se ostenesc să privească,
să-și caute pleoapele
pierdute printre pădurile
pe care le presimt
după mirosul nopții ude.
Frunze stârnite de vânt,
O salvă de păsări mărunte
Descătușează ochiul pământului,
O voce senină coboară cântând
Peste inimile noastre încătușate
Tu vei fi floare și eu iarbă
Vom mirosi a cimbru și sânziene
Ne va pătrunde iarba ploii
Și-un cal o să ne-adulmece.

Beți de dansul nuntirii
fluturi-flori vor comite
păcatul zborului în lumina de seară

într-un bob, într-o lacrimă
ne privește noaptea cu mii de ochi
iar noi vom mai visa un ceas
când luna va veni să dea foc pădurii

Prinde această clipă în palma ta
Și-atunci noi vom ști veșnicia.