Omul-fanta are indepartate origini.
El vine din afara:
din afara frunzelor,
din afara luminii protectoare
si chiar
din afara lui insusi.

Ia fiinta venind.
Astfel, el se umple
cu imaginile diforme
atarnand latoase de marginile
existentei,
sau, pur si simplu,
el adulmeca existenta
si ia nastere lasandu-se
devorat de ea.

Nu se stie cine mananca pe cine.
Omul-fanta azvarle mari piramide
de vid
peste mari deserturi.

El se apropie, se apropie.
Intalneste sfera
si are vederea aerului
si a simunurilor.

El mananca o frunza,
dar o mananca pe dinlauntru.
El este in afara pantec
si inlauntru gura cu dinti.
Nu se stie cine il mananca pe cine.

Omul-fanta face inconjurul lumii
si exista numai cat sa ia cunostinta
de existenta.

Sufletele mortilor
sunt atmosfera terestra.
Respiram sufletele lor;
sufletele lor isi infig cate un deget
adanc in respiratia noastra.

Omul-fanta moare
ca sa ia cunostinta de moarte.
El se lasa respirat
si la randul lui
respira
obiecte insufletite si neinsufletite
ca si cum ar fi aer.

Nu se stie cine respira pe cine.
Istoria coaguleaza in cuvinte solemne;
viitorul ni se infatiseaza sub forma unei
vorbiri
pronuntate de niste guri
cu mult mai perfecte decat ale noastre.

Pamantul lui a fi
isi trage aerul din pamantul
lui a nu fi
Nu se stie cine il respira pe cine.

Omul-fanta vine si vede.
Nu se stie daca intre ochiul lui
si ochiul lucrurilor
exista vreun spatiu pentru vedere.

Retina omului-fanta e lipita
de retina lucrurilor.
Se vad impreuna, deodata,
unul pe celalalt,
unii pe ceilalti,
ceilalti pe ceilalti,
Nu se stie cine il vede pe cine.

Nu e loc pentru semne,
pentru directii.
Totul e lipit de tot.

Omul-fanta vine din afara,
el vine de dincolo
si inca de mai departe de dincolo.

Odata venit,
nu se mai stie cine-a venit
si cine intr-adevar e de dincolo
si inca de mai departe de dincolo
este.

Totul e lipit de tot;
pantecul de pantec,
respiratia de respiratie,
retina de retina.