am obosit să-mi mai ridic
suspinul ființei mele ce-mi cade,
obturându-mi privirea, în visare...
și nu mai vreau nici dragostea
să mă chinuie în fiecare zi,
să mă trezesc cu zâmbetul pe buze
și să admir privirea ei piezișă
ce-mi dezleagă sufletul de somn
neliniștit dăruindu-i fericire...

nu mai vreau seara
să fiu întâmpinat cu căldură
și purtat pe brațe de tăcerea cuvintelor mele
să mă privesc în oglindă cu ură.

îmi doresc cu ardoare
să-mi fie cuprins trupul de mare
și să mă cufund în eternitatea ei albastră,
să-mi rup din suflet plăpânde flăcări
ce-mi luminează neputința de-a iubi
și am să-mi caut liniștea printre valuri
gonite de lună spre mal,
o să privesc unduirea eternelor lanțuri
cum se sparg zgomotos în final...