Cat de departe e vremea marilor
imbaieri in visare, cand ni se revarsau asupra
miliarde de valuri lunare...
Intrezaresc in miezul negurii poarta,
e ferecata cu lanturi si lacate ruginite,
inradacinate, intepenite.
Si eu cum o sa ajung? Vremea trece, viata trece,
dincolo e soarele si eu inghet in furtuna, ma lovesc talazuri,
ma frang, ma impart intre ape, nu mai am carma,
insa poarta nu se surpa, nu se farama...
De cealalta parte e livada de maslini
imbratisati de roze cataratoare,
e o caldura cotropitoare,
se topesc sufletele in maini
de dorinta si de asteptare...
Si tu cum o sa treci? Timpul curge,
in partea asta de univers furtunile erodeaza
si, dincolo de poarta, tu arzi si te stingi,
dar poarta nu se surpa, nu se farama...