Nici nu mai suntem colosali,
Nici rinocerii nu se mai ciupesc subtil de fund,
Din vis, doar barcagiul mai trage de mal,
Năprasnic, sa-l înnece...
Când,
Un braț de Dumnezeu,
Bine definit,
Oprește între palmele-I lumea.
Și încet,
Strânge în pumn
Iar oasele pământului trosnesc,
Damful lenii și al obișnuinței,
Descătușat,
Aleargă spre neant,
Parcă pemtru a reclama un viol!
Totul ca într-o spovedanie barocă
În pensulă, cariocă și ulei.
Lampadarele, cu lumina difuză,
Se îngroapă singure sub întuneric,
Ca și cum
Să nu fie prinse că nu dorm
La ora aceea târzie
De către Părinte.
Un greier rătăcit în neființă
Cântă
Fericit că în sfârșit
Poate să fure de la furnică liniștit.

(17-dec-2002)