Pășeam pe câmp, desculță, când deodată
am simțit în talpa stângă o furnicătură
subtilă,
ca și cum aș fi călcat pe o silabă de arici
uitată la soare.
Și culmea, talpa mea a rămas acolo,
prinsă de gazon,
pasul îmi era încremenit
iar eu,
încercuită de fluturi
eram prizoniera unui fir de iarbă.

- Ce-am făcut? am întrebat o rază.
- Nu știu. Eu sunt doar un fir de lumină,
știu doar să scald totul în strălucire.
Nu știu mai mult.

- Pământule, spune-mi tu, cu ce am greșit?
Pentru ce îmi cresc din degete rădăcini
și de ce părul meu s-a înverzit
dintr-odată?
- Ești prinsă în mrejele Prințului Iarbă
(mi-a răspuns cavalerul pământului,
un trifoi cu patru foi, țanțoș,
făcând o plecăciune adâncă în fața mea)
și vraja lui te-a adus aici.
La palatul său e vânzoleală mare acum,
cu toții aleargă, încolo și-ncoace,
pregătesc totul pentru ceremonia de nuntă.
- Ce nuntă, ce nuntă? - intră în vorbă Scânteiuța îmbujorată.
- Cum, ești de atâta vreme cetățeană a Câmpului
și nu ai aflat?
Prințul se însoară!

Pe loc, biata Scânteiuță a pălit
(pesemne îl iubea pe prinț)
și apoi a căzut,
secerată de ascuțișul veștii primite.

- Mda! Aere de vedetă.
spuse cavalerul și se întoarse spre mine.
- Prințesă a Florilor,
talpa ta delicată
l-a fermecat pe stăpânul meu
și iată-mă aici, cerându-ți petalele mâinilor,
pentru el.
Primește, așadar, să-i fi mireasă!


Și nuntă mare s-a făcut
iar invitații,
toate florile Câmpului,
în rochii de seară, vaporoase,
la brațul cavalerilor fluturi
dansau menuete elegante
și valsuri amețitoare,
sub lumina blândă a maestrului de ceremonii,
Asfințitul.


Eu am rămas acolo,
de bună-voie prizoniera unui fir de iarbă.
Acum, pașii îmi sunt întotdeauna desculți,
ochii își varsă roua pe reverul prințului meu,
trupurile noastre se unduiesc în vânt,
mâinile noastre adorm în toamne aurii
și se trezesc în primăveri ciripitoare,
an de an,
cu rădăcinile împreunate în același pământ.





14 ianuarie 2003