E rosie, sangerie,
umflata, creata si batuta,
obscena ca poarta iadului
deghizata-n sarut lasciv – burghez
din varful buzelor sulemenite
cu chinoroz
(se presupune ca lucreaza sub acoperire)
la care se adauga neaparat
bigudelele din hartie creponata,
facute sul si legate
cu fire de rafie,
ca si capodul de diftina,
adaugit, pe unde statea sa crape
de plinatate,
cu petice de damasc din fata de masa
de zile mari a bunicii,
care s-a patat cu vin negru
anul trecut,
cand a dansat in catedrala pe masa,
apoi si-a descheiat vreo doua petale
ca sa se racoreasca-n agheazmatar
(de i-a crapat de rusine obrazul Marelui Tar
si-i cazu limba lui clopoteasca);
e interzisa minorilor peste saizeci de ani
fara acordul scris si parafat
al cardiologului in prealabil,
insa ea binenteles ca exact
la astia pofteste ca o gravida
la stridii de Adriatica,
din care motive o pastrez
precaut intr-o vaza cu gratii
si-o hranesc cam o data pe saptamana
cu cate-un poet naiv,
ori c-un filozof dezorientat
(noroc ca de foame inghite orice,
nu face nazuri),
deoarece nu vreau totusi s-o pierd
pentru ca s-a dovedit o arma teribila
si destul de subtila impotriva migrenelor de care
sufar atunci cand ies in lume.
Si spinii, intrebi, spinii, desigur
ca sunt permanent in alerta,
te-ncatusezi inevitabil in ei atunci
cand vezi atata rosu
de carne proaspata si suplimentar fragezita
si te repezi ca un taur inebunit inainte,
desi esti si ramai
pur si simplu un bou
(iar eu asemenea realitate n-am cum
s-o controlez)