Frunză verde de dudău
Hai să scriu ca din bulău,
Să lovesc în cai rupeștri
Și să scriu ca voi, maeștrii.

De dimineață degeaba
se cheamă că te trezești cu pipa în gură,
stinsă,
sub ochi cu o pungă
și cu presupusa relație albastră
alături întinsă,
ignifugă.

Ești cuprins de evaziunea constrânsă
în prezervativul chinuit de cute,
sucombat pe podele
într-un ultim spasm
de exarcerbată putere.
Necrofag,
siliconul îți mănâncă urmașii
ce au murit în eroare,
într-un gust ce nu doare,
a transparenței siliconului cu aromă
de căpșună analgetică.
Căpșuna,
fir-ar ea să fie,
îngurgitată de o sepie,
se macerează negru,
scriind poezie
sub carpienele tale
îngânate metronomic d’Eonan,
dealtfel un individ singur
... de felul său.

Când timpul îți permite
descaleci eculubrațiile
și arbitrezi plivind arțarii
din Arcadia.

Arțarii e un copaci care nu îngrijorează pe nimeni. Din fructul său se extrage un colorant natural cu care se văcseau inuri... pe vremuri. Ceața dimineților oceanice îi ascunde ochii și coroana pleșuvă ...nu numai iarna. Iar arcadianul, fiind cioplitor în lemn prost la tinerețe și purtător de copită încornorată pe timpul bărbii albe și a răbdării nelimitate, hârâie flegmatic a joagăr într-un hohot părintesc. Tușește sireacul a țigară proastă și alergie. După ploaie și furtună, procesul oogam naște reacții cu pretenții. Își descheie buzunarul păros în care își păstrează beschia, naiul și hapurile alergogene - îi priește starea –, discurile jocului de table de culoare roșiatec-crestată la frunză îi alunecă în fișicuri pe gât după un execrabil, advers, doi-unu.

Va urma...