( poem , gandind la poezia Cuvantul, Stefan George, 1919)



Între somn adânc și nesomn trezit
stă spiritul poetului.
Bruscă trezire, în care visul pare
a-l trăi ireal,
îi rup din gând
valuri de cuvinte.
Orice cuget al său e o poezie
trecută definitiv în uitare.
Dar ce se rostește acolo
este pe deplin mai mult decât
marunta muncă a vorbelor ,trează.
Versurile pe care le aude între somn și lume
sunt mai grele decât toate poemele sale.
Fericiți sunt poeții
ce-au zăbovit obosiți
între somn și nesomn,
uimiți ei au văzut
ființa limbii.
Numai că nimeni nu poate scrie vre-un vers
sau aminte să aducă de acolo,
e locul cel mai adânc al minții
și al vieții
Fiecare idee e torent reped de cuvinte,
legate în versurile sale mult așteptate,
în zadar așteptate.
În cumplita oboseală ce se rupe dureros în odihnă,
brusc se rup zagazurile
apelor înalte,
ce nu pot să cadă,
în care se vor scălda limpezi privirile poetului.