Intunericimea ultimei farame
de lumina
s-a cristalizat intr-un ocean
de lacrimi.
Pe pamantul supus neantului,
ploaia biciuie cu zambetul ei
umbra unui strop de uitare.
Un gand insangerat strapunge
necuprinsul miraj al verii.
Aceasta clipa a trecut
si el dispare ca o stea ce
isi pierde stralucirea.
In departarea atat de apropiata parca,
vantul a incetat sa mai adie,
ploaia a terminat de fredonat
cantecul singuratatii,
si intunericul s-a risipit.
Suntem prizonierii unui lagar al tacerii!