Îmi ascut cuțitul de scrisori pe
pulpa dreaptă.
E din bronz,
mereu bont,
mereu flămând.
Răvașele nu vin nici pe apă,
nici prin aer,
nici pe nimic,
pur și simplu nu vin
și pulpa dreaptă îmi sângerează.

Viața se ia în mâini,
în amândouă mâinile.
Nu trebuie lăsată să se scurgă,
zboare sau suspine de plictiseală.



Credendo vides

Pe palmele noastre se scrie istoria unei iubiri,
Pornită neștiut din căutările noastre.

Pentru mine respiră o singură femeie

Ești nefericită așa cum sînt toate femeile ce m-au cunoscut mai mult de o clipă. Ai făcut risipă, ai iubit în pripă, ai crezut că pe undeva pe sub sprâncenele mele se ascunde privirea ce te urmărea din copilărie și că tu, toată, îmi cuveneai mie. Nu am în curte cal alb, nu am tinerețe-fără-de-bătrânețe ci numai moarte după viață, basmele mele se scriu cînd încă respir și iubesc așa cum iubesc toți bărbații, palmele, respirația și felul cum te iubesc ai întâlnit și la alții. Am doar două picioare și două mâini și niciodată nu mi-au crescut aripi, nu sunt albastru, nu sunt un zburător măiastru, sunt un simplu bărbat care te iubește simplu

Nu am în curte cal alb și tinerețe-fără-de-bătrânețe. Am doar două picioare, două mâini și niciodată nu mi-au crescut aripi. Nu sunt albastru, nu sunt nici măcar curcubeu la plete, nu am dinții de fildeș și nici nu țin lumea legată fedeleș, pe umeri.

Pe femeie să nu o strigi pe nume.

Hai să ne scoatem clasoarele cu bucle, să ne batem pe burtă bărbătește și să ne povestim despre ele cu rânjete melancolice.

Hai să nu ne ucidem visele ca două bâzdâgănii sinucigașe. Nu suntem singurii care bâzâim a iubire și nici aceia prin care se va defini acest sentiment imposibil. Nu suntem unici, nici măcar reprezentativi. Picățelele de pe aripi sunt uneori petele zilei și nu neapărat soarele ce se răsfrânge în cine știe ce metafore nemaiîntâlnite
Ai naibii ei și semafoarele lor și muscalii aștia ce tună la răsărit. Ai naibii ei cu indicatoarele lor șterse, ne fac să bâjbâim când ne căutăm umerii și drumurile. Ai naibii ei care ne despart și care ne aruncă de oboseală ochii pe pernă și pe mine pe undeva prin tine în timp ce te învârți în toate punctele cardinale


Îmi povestești despre femeile mele și mă săruți profilactic. Ca un făcut, femeia în sine se pierde singură dintre palmele mele devenind o idee. Pletele sale brune, roșcate sau blonde, ochii în degradeuri și cam tot ce ține de palpabil se rezumă, conchide în tine, aceea ce săruți profilactic. La fel faci și cu vinul roșu păstrându-i ciorchinele între sâni, educându-mi liberul arbitru și motivându-mi fericita alegere. Hedonismul ce-l port în cutele cearcănelor mi se scurge în barbă ca boabe de rouă, sclipiri sub sărutul meu fidel.


Am un dor de primăvară de mi se puiesc cucii în suflet rupându-și bojocii: Cuuuc, cuuuc! Am un dor de primăvară de-mi pleznesc ghioceii prin piele ițindu-și blege capete spre soare. Am un dor de primăvară că m-aș iubi cu tine până te-ai rotunji ca o buburuză botoasă de atâta pârjol.

Nu s-a inventat încă o femeie ca tine, priceputo. Îți cad ca turnate, aparte, toate sferele pe tine, toate rotițele și, ascunse sau neascunse, negre, ițele. Toate miresmele din dulapul cu mirodenii emană din articulații sau din locul menitei creații de unde culeg câteodată o roză, altă dată o partitură, mahmură. Nu s-a inventat pe lume o femeie ca tine

Nu, cerul nu se întâlnește cu marea la orizont, nu-nu! Curcubeul nu se lasă pășit, tu ești doar o femeie și Luceafărul nu ne vorbește.

În rugul de mure ce ești am crestat adânc

Parcă e piersică

Te-am răsădit adânc în pieptul meu și cu mâinile mici, pricepute, de mic semizeu, am crestat adânc în rugul de mure ce ești. Am luat altoi, mlădițe albastre, noi și te-am împletit cu viața și dragostea. Þi-am pus piersică pe buză, pere-n sâni, spice în mâini, struguri roșii sub pântec. În tălpi, în inimă și gând ți-am lăsat rădăcină de mătrăgună, ca să nu-mi poți fugi din brazdă. Þintuită, pârguită, îmi ești când coș cu fructe când brad de Crăciun, când nuia de alun.

S-a jucat cineva cu tine. Te-a învârtit ca pe o bucată de lut verde,

Cochetezi, îți mângâi părul și privești dintr-o parte, priceputo.

Îmi ucid visele. Ca un copil răsfățat sau ca un fluture mult lăudat, îmi

Ești a nimănui


Nu poți să mă ții în zăbală din nebunii și nici călcâiul tău moale, de culoare ovală, nu mă mai poate struni. Pe spatele meu se zbate ceață-sudoare de nopți ticăloase, printre pete, semne încinse ale altor cravașe, neputincioase. Din priviri mi se varsă pe toate femeile desfrâul, zadarnic, zadarnic firavo împodobești cu pietre și aur tu frâul. Degeaba în lanuri, în drumul meu și în coamă îmi sădești capcane din busuioc, pasul meu doamnă, nu cunoaște oprire, calcă apus-răsărit ca într-un joc.


Nu te juca cu chibriturile. Afară nu este frig, povestitorul doarme în noaptea asta și eu nu sunt pus pe pradă. Sfârșitul tău ar putea surveni din această conjunctură, a nepăsării generale, în care copiii citesc desene animate.


Eu sunt cel pe care îl cunoști după cum pășește în noapte cu pălăria de fetru în mână, cu ceafa puțin aplecată spre spate, căutând femeia ca tine în lună. Mă cunoști după haine și după umblet. Din mulțimea ce privește cerul, doar eu sunt un albastru stângaci și doar eu nu te găsesc; mă cunoști după nepricepere. Craterele portocalii te ascund, răni portocalii, ochiul portocaliu sub feregeaua neagră. Mai sunt și stelele dar ele nu știu nimic, sunt prea departe și ignorante, se mulțumesc să decoreze noaptea fiecare în felul ei, fiecare după numele ei. Mă cunoști după felul cum te caut, mergând cu pălăria de fetru în mână, plonjând la fiecare pas înspre lună, în fiecare noapte parcă înspre altă lună, în fiecare noapte mii de pași, mii de salturi, mii de negăsiri, mii de drumuri, de parcă ochiul portocaliu plânge albastru, stângaci, din rănile deschise, portocalii, în care te ascunzi.


Trandafirii sunt florile noastre, ne cresc pe dinăuntru. Au rădăcinile înfipte în vintre și petalele ni se odihnesc pe buze, roșii, uneori galbene. Au și ghimpi dar îi ascundem în inimi, nici pasărea ce ne zboară peste frunte, nici gândacul ce mănâncă humă sub tălpi, nu au ochi să îi vadă, ei sapă și zboară, după cum le este menirea. Nimeni nu ne cunoaște, nici pe noi nici răsadnița noastră roșie, uneori galbenă, ce crește în noi buchete, buchete.

Ni se întâmplă albastru.

Ce se mai aude iubito? Mai ești tu frunză când se apropie de tine, când gura sa flămândă sărută a ta buză? Mai ești tu pală uneori,

Trandafirul este doar o floare. Crește în tufe și uneori singur înăuntrul meu, cățărându-se cu ghimpii vii până la gură unde-și odihnește două petale de un roșu sângeriu, ce viețuiesc ca o pală de vânt sau cuvânt sau sărut. Își scoate frunzele prin piele, de aceea uneori par verde. Se mai cațără cu ghimpii și în mâini, pe palme și de aceea tot ce ating devine pală de vânt sau cuvânt sau sărut și uneori, rană. Rădăcinile ieșite prin tălpi pipăie lumea și, negăsind loc de rădăcină, sunt prinse de iarnă. Îngheață, îngheață și cuvântul și sărutul și rana în surâsul măceșei, de un roșu sângeriu.

Sângerez trandafiri, nu petale ci ghimpi, unul câte unul, strâmbi.

Mărieee. Mărie! Þi-am dat norocul să te naști femeie cu toate ale femeii întregi. Ai ochiul migdală și pe tine se plimbă toți ochii, ți-am dat mijloc de viespe și viespea îți sângerează mijlocul și sub mijlocul, că ți-am dat și născătoare și țâță pentru hrănit născutul. Þi-am dat picioarele să-mi călărești drumurile, ierburile, caii și mâini să le stăpânești pe toate.

Astăzi mi-am cumpărat o pisanie frumoasă foc. Parcă este un bărbat oriental, albă-albă cu scris auriu. O imitație de marmură reușită, robustă, cu vinișoare mov.
-Dumnezeu s-o ierte! Mi-a spus vânzătoarea de la tarabă, o babă argăsită înfășurată în șaluri. Compătimirea i se citea în priviri. Așa de tânără și s-a dus. Sora matale?
-nu, este a mea, se poartă.
Baba și-a făcut cruce.
-Cum să se poarte maică, da ce-i, fotă? ...și nu-i grea, că te văd firavă? A continuat bătrâna cântărind cartofi, mișcând capul dezaprobator și socotind pe degete: Un chil jumate, doujdemii... și la noi se face din astea da noi le ținem în pod și nu le purtăm pe drumuri. Ne luăm și copârșeu și albituri tocmim groparii și popa din timpul vieții.
-Probabil este o reminescență a obârșiei mele, nu m-am gândit. Pur și simplu așa mi-a venit.

Nu mi-a dat nimeni o mână cu care să amestec lumina și lutul, de aceea iubesc altfel. Raza mi se scurge printre degetele stângace în picături repezi formând grămăjoare opace, ghemotoace de moarte ce nu-și mai au locul în vase ce pot râde sau plânge sau mira de mine și de neîndemânarea mea. De aceea iubesc altfel.