La facerea lumii cerul era aproape de pământ; însă omul, cam nesinchisit din fire , nu și-a dat seama de această bunătate dumnezeiască, că nu era puțin lucru pentru un om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns așa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, o cârpă care era cât pe aici să mânjească cerul. Și atunci Dumnezeu s-a mâniat foc și a depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: „departe cât cerul de pământ”.
Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om, și tot din cauza femeii, că de aia femeia „poale lungi și minte scurtă”, omul, pentru că nu putea pune mult preț pe sfatul femeii, mai ales că „femeia nu-i prea pricepută decât poate la rele”, și gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos povețele lui Dumnezeu, de care simțea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer.
Știind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ la cer e mult, mult de tot, și că va avea zăbavă nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând, omul și-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spițelnicul, secera, coasa, plugul și rarița, dulăul de la târlă, cățelul din curte, cloșca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci și hora din sat: căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creștin ce era, și a căutat să-și ia și cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; și nici să nu fie singur pe drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă, pe atâta amar de cale, și să aibă și pe cine să-i fie în ajutor la nevoie. Apoi luă și grâu și porumb de semănat, ca intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are și să semene, când o fi să i se isprăvească merindele, și să aștepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul și culegând porumbul, să-și facă merinde, să aibă cu ce-și urma calea mai departe.
Așa și făcu omul și a mers și a tot mers astfel mult timp, până către mijlocul drumului sub cer. Aici însă îi ieși înainte Ucigă-l Crucea.
- Unde te duci?
- Nu-i treaba ta.
- Pe cine cauți?
- Cată-ți de drum și cară-te mai iute.
- Ești un arțăgos.
- Ba tu ești un viclean și un rău.
Și cu „tu ești”, „ba tu ești” se luară zdravăn la ceartă.
Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul și șarpele năprasnic,
ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpățâna de om și pe toate le azvârli împrejurul omului, ca să-l înspăimânte.
Omul însă nu se înspăimântă, și fără să-i piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la lupta vitejește cu dracul: atât de vitejește că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub cer o vijelie mare, că și azi durează acolo sus, și va dura in veci acea vijelie, pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc și cade jos moartă; și orice lighioană mănâncă din ea, turbează și ea.
În toiul luptei omului cu dracul, cățelul, deși mic dar vânjos nevoie mare și rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muște; și calul încolțit de cățel, când mai văzu și pe dulăul de la târlă că vine în urma cățelului, îi trecu furiile pe loc și o croi la fuga.
Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobilița.
Văcarul puse pe goană pe șarpe cu ajutorul horii și zvârcolelile fugii șarpelui se vad și azi pe cer; iar vizitiul îi zdrobi căpățâna cu barda.
Scorpia, care își întindea ghearele spre om, vrând să vie în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi țâșni sânge din ochi; și de blestemată și rea ce e, înțepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.
Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs și au cârmit proțapul, boul de la hăis cârmind spre cea. Dar și ursul îngheță de frică, când îl văzu pe om cum îl stâlcise pe dracul, si doar dracul era lângă urs; și vedea bine ursul că și lui are să-i vină rândul acuș – acuș, de aia nici nu mai crâcni ursul.
Toate acestea se văd și azi pe cer. În mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic și măreț; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abia se mai zărește. Și acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar și dracul îi știe de frică, și – l ține de stăpân.
Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă și pe diavol, căci omul nu poate face nici o ispravă fără ajutorul lui Dumnezeu, omul e încredințat că Dumnezeu tot nu l- uitat, deși și-a separat cerul de el; și că Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va ruga la Dumnezeu, cu credință și suflet curat.
În sfârșit, drumul pe care a mers omul îl cunoaștem bine: Căci se vede bine în nopțile senine și fără Lună. El se numește Calea Laptelui, pentru că a fost albit de laptele vărsat din gălețile ciobanului: ciobanul, când a avut nevoie de cobilița lui, ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat gălețile, trăgând cobilița repede și laptele s-a vărsat pe drum și a curs și a tot curs, împrăștiindu-se pe tot drumul.