Epopeea criminalului ăla din Parades, dragii mei,
e atât de simplă, atât de simplă, încât se făcea că:
și-ar fi aruncat Dali țiitoarea de gală, în Debara
aproximativând o supra-aiurarială. Iar tu, nu te supăra, așa de repede
– nervoasă, turmentată, frumoasă, deșteaptă, sensibilă, parșivă, poetă –
pe gura mea îndrăgostită de tine,
câtă vreme nu mă privește decât ce ești,
căci nu mă doare, pe mine, de ce ai și ce mai vrei prin, pe lângă, mai devreme,
dacă lași să treacă de la tine ceasurile – alea insuficient de întărite – sau nu.
Fi autosugestivă, căci mie nu-mi arde să privesc ciclopic.

Mi-am permis câteva ore libere de compoziție automată,
de leapșă pe litere: între altele, în acte,
m-au sărit de la înscrierile cu floricele,
cu fluturași, păsărele, brevete și alte alea despre naștere.
Ce mai viață cu înfricoșări pitice am dus și eu, afonul!,
încât dintr-o răsuflare pot să scriu un roman picaresc.

Acuma, mă gândesc să cer o învoire definitivă, să mă adun, să văd,
cât să stau cu tine, cât să îți ascult vegehea, umbra, dezvelirea,
cât să nu am târziul pierdut, trecut așteptat și care or mai fi.
Precum respiri, precum te vezi și ești,
precum și cum mă coci, presimt că iar îmi vei scoate ochii,
așa cum ai decapat vopseaua de pe statuile grecești
și iară n-o să mai văd, vara, secara …,
că-mi numeri prosoapele spălate, țoalele,
că dacă nu sforăi noaptea, e clar că mă culc cu alta,
că nu am dreptul decât la un orgoliu exilat,
că trebuie să semăn cu o cârpă de vase, dar să fiu curat,
iar momentele de sinceritate voiești să mi le consum,
numai în fața ta, în picioarele goale.
După exercițiile astea la bară fixă,
îmi pui o coroană de laur, care nu stă decât dată spre ceafă,
spunându-mi că arăt prost.

16 februarie 2003