O privea in ochi,
Si comparatia era izbitoare,
O privea cum vorbeste,
Cum clipeste,
Cum gesticuleaza
Si toate il faceau sa simta
Ca cealalta e acolo,
Intre ei,
Parca statea la masa,
parca radea, parca vorbea,
Plutea ca un duh intre ei,
Ca un abur,
Asezandu-se cand langa el,
Cand langa ea.
Abia astepta sa plece sa-i spuna
Ei, celeilalte, celei care plutea,
Cat de mult o iubeste!
O iubea, stia asta foarte bine,
Era reperul lui in viata,
Farul lui, luminand bland
Si puternic, intotdeauna
Aprins, la tarmul iubirii,
In vesnicele lui cautari
De un ceva nedefinit,
Dar intotdeauna perceptibil.
Femeia din fata lui
Sorbea delicat din pahar,
Era frumoasa,
Vorbea frumos,
Si cu toate astea, intr-un fel,
Abia astepta sa plece!
dar oare astepta ceva de la el?
Sa plece!
Sa plece amandoi,
Sa alerge la femeia dintre ei,
Sa-i spuna ei, celeilalte,
Ca-l fascineaza cum pluteste mereu,
Intre el si alte femei,
Alerga ca un nebun prin bezna de afara,
Ca un infractor
Fugit de la locul accidentului,
Trebuia sa fuga cat mai departe
De constiinta sa,
Care l-ar fi intemnitat, din nou,
La principii si onoare,
Reci consloari
pentru zile de foame nebuna,
Un fel de foame de ceva fara gust,
fara o aroma anume,
De ceva, ca atunci
Cand te uiti in jur
Si vrei ceva, dar nu stii ce
Ti-e foame si pofta,
De ceva si de nimic.
Fugea in zadar mereu,
mereu alerga o vreme,
Dupa care se preda
Si planagea ghemuit
In temnitele remuscarii,
Cu mucegai si apa curgand pe pereti.
Aerul rece ii ascutea senzatiile,
Tamplele ii zvacneau,
Fugea ingrozit de ce facuse
De ce facuse din nou,
Nu stia de ce face asta,
Nu vroia,
Nu intelegea.
Uneori nu mai stia
Ce sa creada despre el,
Se supunea orbeste
Unor legi pe care nu le intelegea,
Pe care le condamna
Imediat dupa supunere.
Cu inima in gat,
Cu timpanele infundate,
Alerga impiedicandu-se
Cand de-un sentiment,
cand de altul.
Cate sentimente amestecate
Intr-o biata fiinta!
Iubire nebuna,
Disperari,teama, remuscari,
Confuzii tiuitoare,
Dulci si amare vinovatii.
Pe buze mai simtea inca gustul
Licorii, tulbure, parfumata,
Stoarsa de chelner direct in pahare.
Chelnerii storc intotdeauna pe loc,
Doar la mesele in doi,
Jumatate din fructul oprit,
Jumatate pentru el,
Jumatate pentru ea.
Uneori poarta amandoi verighete,
Diferite,
Alteori doar unul,
Darchelnerul stie
ca vor comnada intotdeauna licoare,
Aceeasi licoare.
Alerga o noapte intreaga
Spre ea,
Spre femeia care pluteste,
Pentru ca dimineata, la trezire,
Sa-i spuna zambind cuminte si spasit,
Ca e ultima lui iubire.
Cealalta nu avea chipul iubirii,
Vorbea doar si gesticula,
Zambind din cand in cand.
Somnoroasa, femeia plutitoare,
Nu stia nimic,
Doar el avea senzatia
Ca-l asteapta mereu,
Ca-si asteapta cuminte,
Intotdeauna, verdictul.
Dormise linistita,
Iubea, era iubita.
Afla intotdeauna in zori,
Cand deschidea ochii pe el,
Ca e cea mai iubita femeie,
Ultima dintre femei,
Ca nici o femeie,
Nici cea de aseara
Nu-l intereseaza.
O va mai invita o data,
Vor mai servi
Un suc de fructe oprite cu gheata,
O va mai invita poate o data
Si inca o data,
De cate ori va avea nevoie,
O va privi cum vorbeste,
Cum gesticuleaza,
Nu e straniu cum anumiti oameni
Au darul de a ne trimite
Val-vartej la altii
De teama sa nu-i pierdem
Pentru ca tocmai realizam ce avem?
De unde atata nevoie
de schimbari ale decorului,
In noi si in jur?
Si da, ea ii stimulase iubirea,
Pentru cealalta,
Pentru femeia care plutea.
Mai fusesera altele ca ea,
Mai bausera cateva licoarea
Fructului oprit cu el,
Privite, cum vorbesc,
Cum gesticuleaza,
Pentru ca, la fel de paradoxal,
simtea nevoia sa ia mereu o
O distanta,
Sa se apropie de mereu aceeasi,
Cu toata prospetimea
Dragostei lui.
Licoarea are intr-adevar
Puteri miraculoase,
Da vigoare,
Doar ca trebuie servita
Cu orice alta persoana
Decat aceea pe care o iubim.

Toronto
26 febr 2003