Nici nu știu când mi s-a rupt
buzunarul de la piept,
acela din interior,
cu actul de identitate.
Oricum nu cred
că de prea multă greutate
- doar oamenii care mi-au dat nume,
oamenii pe care-i iubesc
nu atârnă, mai degrabă plutesc.
Poate de prea multe mărunțișuri
înghesuite fără rost
de nu-mi mai dau ghes
lucrurile importante.
Mama nu-mi mai coase demult
buzunarele, doar am crescut.
Și la urma urmei, m-a-nvățat să cos.
Am și-ncercat să fac asta
cu-n fir de lacrimi, dar n-a ținut.
Acum l-am prins de siguranță
cu-n zâmbet metalic, înțepenit.
Sper să mai țină o vreme
să nu rămân cu buzunarul gol
până găsesc firul de sânge potrivit.