Mă strigă pădurile si nu stiu să le răspund,
Mă cheamă iubirile si nu stiu să mă ascund.
Mă lovesc de copaci în floare
Si fiecare ramură a pieptului mă doare.

Mă rătăcesc prin desfrunzite cărări
Si mă regăsesc prin ruginite amintiri.
Copacul “acela” cu flori de mărgărit
Linistea din suflet mi-a răpit.

Pe zi ce trece mi-e sufletul împietrit
Si copacul “acela” de flori îmbătrânit.
Mă strigă, nelinistea tăcerilor apuse
Mă simt învadată de cimitire ascunse.

Cum să mă rup când rădăcinile-mi cresc
Cum să te uit când doar iubiri-ti cersesc.
Pădurile toate-s în inima mea
Si tu esti copacul “acela” ce nu le vrea.


6 aprilie 1997