Ferestrele deschise-nspre trecut
Le-au aburit privirile-mi lichide
Și tot mai des, mă doare-un început
Pierdut pe ale Timpului hlamide.

Sprâncenele-arcuite a mirare
Ca două linii curbe, prinse-n gânduri,
Așteaptă și-acum ultima-ntrebare
Ce zace necitită, printre rânduri.

Iubite, să ne ștergem pe picioare,
Și să lăsăm păcatele la ușă,
Apoi, cuprinși într-o îmbrățișare
Să ridicăm a sorților mănușă.

Din părul meu mai curg încă tentații
Iar sânii-mi tari de dor, încă respiră,
Am să-ți ofer cascade de senzații
Și dulci refrene din a trupului meu liră.

Hai să-ncercăm, acum ori niciodată,
Să ne iubim, doi osândiți la moarte,
Încătușați în teama disperată
De-a nu ne rătăci prin ploi deșarte.

Cât încă suntem, nu e prea târziu,
Când n-om mai fi, să fie prea devreme
Pentru-amintiri cu iz de „nu mai știu”
Și pentru lacrimi plânse în poeme.





5 martie 2003