El era adversarul hotărât
al oricărui grafic ascendent
neterminat în buclă.
El nu credea că dacă iubești o fată
sau dacă scrii această poezie
sau dacă ești în fața mării în momentul răsăritului
sau dacă te ascunzi în simboluri
sau dacă pictezi cu mâna stângă
ajungi în timp să simți dragostea mai adânc
sau să te copieze cineva cu stiloul de mână
sau să vezi lumea mai luminos, ca printr-o pereche nouă
de anti-ochelari de soare,
sau să te regăsești în descifrări
academice
sau să inventezi o nouă perspectivă, în care uleiul să fie dizolvat de culoare
și nu viceversa.
El respingea din start orice iluzie lipsită
de duze de revărsare a apelor limpezi.
El folosea timpul ca pe o rangă,
trezind mâlul de pe fundul mărilor,
spărgând scoicile prinse patetic de stânci,
năruind îngrădirile de nisip de pe plajă,
împletind pânze de păianjen pe parbrizele
mașinilor parcate pe dig (ce spaimă pe perechile dinăuntru!),
ținând la respect câinii și
mai ales amintirile.
El știa că devii mai plin
ascultând în jur și trăind toate greșelile, păcatele, morțile, întristările și nebuniile,
dar încă își căuta golurile și își asculta ecoul
la buza lor.

/13.03.2003/