Aș fi putut să stau
pe-un gând despre tine
până la sfârșitul scării spre cer.
Aș fi putut să mă înalț
la sufletul tău
curgând prin venele indiferenței
până aș fi ajuns în atriul
acela,
în care ultima amintire - a ta
despre mine -
stă ascunsă într-un colț
așteptându-și sfârșitul.
Aș fi putut să tac
în singurătatea mea
căutându-ți privirea nu cu ochii,
ci cu lacrima lor amară.
Aș fi putut să mă nasc din nou,
lângă un alt capăt de drum
dar m-ar fi omorât depărtarea.

nu mai pot nimic
și mă amăgesc
cu prezența absenței tale.