In lumea icoanei nu era nici rautate
Nici durere, doar singuratate
Si acea iubire sfanta, DIVINITATE
Divinul e in ea, si-n el era sublimul
Si-acum pe valuri, plutea doar chinul...


Nu era pe lume suflet ca al lui,
Bantuit de jale, supus chinului
Si doar o lacrima ce picura pe el
Lumea i-o frangea si nu mai e la fel...

Singur, el sta si-si plange moartea,
Doar el pe lumea asta, doar el scriindu-si cartea
Din lacrimi, ura si din foc avea ea sa rasara
Si moartea-avea sa-l ia, sa-l ia -ntr-o seara..

Si sa-si traiasca veacul in sufletul ei
Si moartea lui, o dedica Valentinei
Icoana sa-l adore si ea sa-l mai iubeasca
O viata-ntreaga acum ar vrea sa mai traiasca...


Numele-i era strigat in somn si in trezire
Si el apartinea in fiinta si-n gandire
Fantezia realitatii, visul pulbere al mortii
Si Adi era durerea, placerea sortii...

Iluzie neimplinita, lumanare netopita
Tot ce-i viu acum, e iubire risipita

Visul dulce cel din urma, e doar ADi , visul mortii
Iubirea neimplinita, floarea ofilit-a sortii
Cantecul calaului, panza paianjenului
Iluzia tanarului, e iubirea omului.

Pentru-a nu-l lasa sa zboare, aripi ce i-au fost taiate
Stau acum in iad sfarmate
In lichidul alb al cupei
In sangele patat al VALENTINEI...