I

Cât de aproape ai putea fi, tu, iubito, să fii de-aproape,
ca să mă dezînsingureze de tine?
Cât de departe ai putea să-mi fii, tu, iubito, din departe,
ca să îmi fii orizont?
Sunt gelos pe timp că el trece odată cu tine,
pe stele sunt gelos că te uiți la ele,
pe lumina născând imagini în sufletul ochilor tăi,
pe tine sunt gelos că vei muri.
Þi-am pregătit un pat de auricole și de ventricole,
cunună de nuntă ți-am pregătit
și flori de lămâiță din substantive
și verbul, de faptul că ești,
l-am poticnit.
Voi da liber cuvintelor să plece,
lăsând tăcerea unui sărut.
Sunt gelos pe tine, iubito, că ai să mori,
sunt îngrozit de mine, iubito, că m-am arătat.


II

Varul căzut de pe zidul vederii
pe șoldul tău pur ca zăpada,
crima de a te fi iubit fără de voie,
crima primăverii plină de suflet.
Cum am putut să te fac de apă,
cum ai putut să îmi curgi printre degete
ca o vulturoaică albă
pe ouă negre?
Nici acum nu îmi vine să cred,
nu pot să cred nici până acuma,
nimeni nu mă poate convinge
că tot cerul era plin de ochi unul într-altul
lipiți unul de altul.
Ochi ficși.
Ochi ficși, ochindu-mă cu lacrima făpturii tale.