Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viață,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în față,
trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.

Și mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
și iar mi se rotește-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morții sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roșii-nalță.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în față,
și mă trezesc, și-nving și sunt învins.