Oasele mele lasă o urmă grea prin zăpadă
prea bine cunosc gustul de cenușă
al apocalipsei
gustul cel mort al iubirii.
Îmi umplu urechile
cu pânze de păianjen
ca să nu mai aud țipătul
melancoliei.
Gândurile nopții de onix
s-ar putea sparge
sfâșiindu-mi pulpe și vintre.
Aș chema clopotul apelor mari
Și ele ar urca în tăcere
Până-n creștetul lumii.
Adâncile cochilii ale dorinței
Mă vor mușca de umăr
Din mine vor izbucni
Aburi și lumini liliacee
Sub oblica ninsoare a tăcerii.