Mă rătăcesc uneori
între clipele ale căror strigăte
se izbesc între pereții gândurilor
ce iau treptat forme de clepsidră.
Mă doare auzul
şi aproape nu mai disting
muzica zborului ascuns
în copacii ce aşteaptă încă
la capăt de drum,
învățând să creadă.
Le îmbrățişez frunzele
şi, căutând o direcție,
încerc să nu uit că orice strigăt
de traduce totuşi prin "a fi viu".
Aş vrea uneori atât de mult
să pot şterge tăcerile
din dicționar...