Pacatuiam nebuneste prin firea umana
Ce-o despuiam de rusine,de bun simt,
de credinta.
O impingeam ca pe-o fiara salbatica-n lume
Sa se zbata,sa muste,sa calce ,sa simta
ca traieste prin lupta...
Prin lupta rebela cu mine,cu lumea,
cu insasi fiirea,
Prin raiul pe care demult l-ar fi vrut bine,
Prin ura pe care-o tanjea in iubire!
I-am spus sa se spele de glasul constiintei,
Cu marea-nnecata in sufletul sters
De-atatea nevoi,de-asteptari ,de-ntrebari,
De cautari disperate pe cai nestiute!
Prea multe spasme au cuprins-o
In pulsu-i galopand fricos,
Cand si-a intors privirea-nfranta
Spre sinele corupt si mort.
In haosul creat de lume,
De omul prapadit si-nfrant
In handicapul dur al mintii
Ar cere mila si cainta,sa-ndrepte inima-i nebuna
S-o vindece de dor de-amor,S-aduca viata peste-afectele
Ce-ameninta ca plang si mor!