semnul curajului necugetat se arătase dansând în toate părțile cand
m-am minunat de netezimea scalpului tău
m-am întrebat atunci dacă trebuie să fii unul de-ai omului spân, deocheat de frumos și păgân.
nu aveam timp de nimic
imaginile se turnau în cuvinte automat și chipurile blânde ale bătrânilor consumatori se topeau delirant
în viziunile noastre setoase de eter
care să îmbete,
să mintă
că cercul nu se știe privi,
nu se știe forma
dar se știe mușcând…
eram cu toții bătrâni dacă vrei să știi
aveam înțelepciunea ultimei ore gustoase din noapte
și laptele pielii lor
pătat cu riduri
de mirare
de scrum
de banchetul întins cu grijă, feliat
al frumoasei de foc
care într-un final
a încremenit buhăită cu ițele respirărilor noastre în mâini…

erai atât de trist, de străin,
încât mintea bolnavă a ochiului meu te-a pansat
nu știam dacă o să mă doară sau nu
dacă picioarele mele o să mai găsească pământ
sau ulei de întins la bătături.
nu tălpile mele aveau nevoie de suprafețe solide – imi spuneam
tu
animalul fugit
erai prigonit, desfigurat…

am căutat zile în șir arniciul din copilăria mea să-ți redau întremarea
strălucirea plasticului lăsând în urmă lucruri,
priviri umede
priveliști apocaliptic-dulci de copaci somnoroși, plutind în sucuri roșietice
și multe șoapte neatinse, nedomolite în foiala lor.

erai tu căsăpitul și carnasierul feroce,
ar mai fi avut cineva un alt loc atunci?!

era târziu și eu continuam extenuant să pansez
nu știu ce era lichidul care duhnea
m-a amețit, m-a înecat,
dar eu mi-am terminat treaba frumos
(treaba de a te iubi nepotrivit, cu neputință de spus mai mult).

povestea a fost curioasă în definitiv
și bună de scos din buzunar în după-amiezele cu amintiri
sau cu ploi delirante
universul se chinuia.
se vânzolea în grămăjoarele cu pietricele culese de noi.