Seceta si regele din vechimi


Sub marginea norilor, unde ploua stramb,
ne-am asezat tara si ni s-au nascut copii.
A trecut ploaia, care iar nu a cazut,
la marginea ploii singuri am ramas.
Privim, poporul intreg, in zare ploaia
pe alte lumi cum se duce sa cada.
Nimeni nu poate muta norii, nu poate muta ogorul,
doar sa simta sub talpi adancimea pamantului.
Intre ei se lovesc norii dar nu se rup, sa cada,
sa intre in pamantul si-n trupul nostru.
Printre pietre striga mute gandurile noastre
si cresc incolacite, ca vita de vie, spre cer.
Doar timpul ne va vindeca de sete, prin uitare,
copii vor povesti copiilor despre durerea cea mare
si moartea noastra va fi candva o poveste.
E asta pedeapsa pentru a parintilor fericire?
sau viata pruncilor e sadita pe al noastru somn
din care acum ne trezim si credem ca e un vis urat.
Va pieri poporul meu de sete privind spre nori? Nu.
Maine vom pleca sa cautam tara unde se opresc norii
si blestemati de stramosi, vom plange acolo neam de neam,
dupa cei ce au ramas sub pietre.