Potolește-te inimă! Ești grăbită?
Unde fugi iar, așa zăpăcită
Cu părul în vânt, fluturând
Și genele lungi tremurând?
Nu vezi că mai e încă iarnă,
Că fulgii din ceruri se-ntoarnă
Și zboară în cercuri, pierduți,
Peste tine căzând, albi și muți?

Unde fugi, arlechin obosit
Și cu sufletu-n palme golit,
Cu privirea rămasă în gânduri
Nescrise-n vreo carte, pe rânduri?
De ce pleci așa, despuiată,
Cu tâmpla de cer rezemată,
Cu mâinile-ți fine bătând
În pieptu-mi, ecou de cuvânt?

Și-așa vrei, desculță să treci
Prin doru-mi înalt și să pleci,
Să calci cu picioarele-ți mici
Pe viața-mi, culcuș de urzici?
Să-mi lași trupul, dulcea-ți metresă,
Cuibar de iubiri fără lesă,
Să-și ardă căderea din tine
În patimi nătângi și străine?

De ce vrei, frumoasă copilă
Să pleci? De mine n-ai milă?
Mai bine plecăm amândouă
Și-n câmp să ne facem din rouă,
Din flori și din ierburi înalte,
Un pat cu miresme brodate
În pernele moi, din petale
De maci, busuioc și podbale.

Deasupră-ne-n veci să ne steie
Boltite-nspre cer curcubeie,
În dreapta, să ținem în palme
Coroanele munților, calme,
De-a stânga s-avem o fântână
(umbrită de-o salcă bătrână)
Cu apă puțină, sălcie,
Al vieții izvor, apă vie.


7 aprilie 2003