A FOST ODATÃ SAU NICICÂND


A fost odată de demult când nimeni nu era
Nici ființa nici neființa nu începuseră a exista,
Și-atunci deodată din nimic creația începea
Din neantul fără de sfârșit lumina o năștea.


Astă lumină din trecut cum începuse a lumina ?
Din neantul fără de-nceput cum reușise-a apărea ?
Cuvântul a trebuit din nou iubirii glas să-i dea
Să poată să tâșnească afară să se transforme-n albă stea.


Așa visa bătrânul schimnic închipuindu-și facerea
Un glas puternic ca de tunet îi tulburase însă liniștea.
Cine îndrăznit-a mă-ntrerupe din splendida viziune a mea ?
Acum repede răspundă-mi de nu pe veci l-oi blestema.


„ Viziunea ta din visu-ți întrupată, nu prea îmi pare a fi adevărată
Mai bine ascultă-mi tainica chemare, căci eu sunt cel ce-n veci nume nu are,
Căci fost-a oare un început, e vreun sfârșit ce va să vină ?




Sau totul nu-i decât un joc, a Absolutului eternă plăsmuire.
Sămânță a universului e Timpul, iar Adevărul este fiul lui,
Și Maică a stelelor e Cerul, iară Lumina-i umbra Tatălui.
Când prin a sufletului zbucium, tu singur vraja lumii
o vei descoperii
Eliberat de vălul ignoranței, om al cunoașterii depline
te-oi numii.


Când mintea ta putea-va cuprinde infinitul
Atunci vei ști că totul e frate cu nemicul,
Vei ști că tot ce-n lume îți pare trecător
Poartă în sine icoana celui nepieritor.


Când sufletu-ți de scârbe purificat va fi
Vei ști să-nveți pesemne și arta de-a iubi,
Și tot ce se petrece în cercul vostru strâmt
Vei ști că poartă în sine eternul legământ. „


O, glas serafic, cât-armonie zace ascunsă în ale tale spuse, ce par că din neființă vin
Căci cum putea-voi eu cunoaște și dezlega acest mister, ce-mi pare-a fi divin
Când mai adineaori crezut-am că nu-i enigmă-n lumea asta pe care eu să n-o dezleg…
Și-adâncă taină-mi pare acum lumea, că nici pe mine însumi nu mă mai înțeleg.


„ Era pe când nici timpul nu începu-se a curge
Și nici pe ceriu stele nu se întrezăreau,
Eu singur stam atunce și cugetam aievea
De-i bine ori de-i rău puterii glas să-i dau


Din mintea-mi prinse viață un gând ca și o rază
Și infinitul cosmic deodată-l luminează,
Făclii de stele aprinse, gigantici galaxii
Din mintea-mi necuprinsă pe dată se ivi.


Și glas eu dat-am vrerii prin Unul meu născut
Ca sori, pământ și timpul să aibă început
Și omul peste toate fie stăpân făuritor
Liber destin și spirit, divin, nemuritor. „