RECUNOȘTINÞÃ


Am rugat arborii să-mi povestească despre destin
Cu rădăcinile lor de neclintit de veacuri, păreau oarecum triști,
Și totuși, chiar dacă pentru ei timpul parc-ar fi încremenit
I-am rugat din nou să mi se destăinuie în taină,
Ba chiar le-am făgăduit că nu le voi divulga nicicând secretele
Cu toate că știam prea bine că nu-mi voi putea ține promisiunea.
Până la urmă, trosnind din toate încheieturile și
Unduindu-și în mod armonios crengile-nălțate spre azurul cerului
Unul dintre mlădioșii arbori eterni a început să-și depene povestea :
„ Nu-mi amintesc decât arareori în vis copilăria, de nu vor fi fiind chiar năluciri
Ce orișicui îi pot părea vedenii de nebuni, urzite doar de prea bătrâna-i fire,
Dar să lăsăm deoparte amintirea, să spunem cât de grea e viața, devenirea.
Prin multe am trecut, o tinere, încă înainte de-a te naște tu și toți ai tăi de-acasă,
Multe furtuni și-au vărsat amarul și furia peste bietele-mi tulpini
Și mai multe fulgere brăzdatu-mi-au obrazul cu aste cute adânci și negre ca de scrum.
Dar am rămas același veșnic arbore, nu m-au clintit din loc nici vânturi și nici ploi
N-am dat nici măcar doar un pas înapoi, rămas-am numai eu cu piept și umeri goi.
Te vei fi întrebat poate mirat, de unde atâta hotărâre,
atât curaj și-ncredere în sine ?
Un singur gând aveam întruna-n minte, ce binecuvântată e natura,
Și cât de înțelept și bun și drept e cel ce a creat-o,
dându-i ființă din însăși ființa sa.
Cu toate aceste grele încercări și peste poate poveri lăsate pe umerii mei necăjiți
Aș dori de se poate, fii bun și roagă-te pentru sufletul meu împovărat de ani,
Și dac-ai putea vreodată să te-ntâlnești cu bunul Dumnezeu, să-i spui să aibă milă de-un biet arbore
Ce nu-și dorește altceva decât o nouă aventură, și poate chiar o viață mai spornică, mai plină de mistere
De ample înțelesuri, într-un cuvânt mai bună."
În cele din urmă s-a așternut tăcerea pentru o clipă
Dar numaidecât o altă voce, mai molcomă dar mult mai nesigură decât cea dintâi, s-a făcut auzită :
„ Dacă până și arborele cel veșnic neînfricat a suferit atât de multe nedreptăți,
Atunci ce să mai zic eu, bietul de mine, care sunt aici de la facerea lumii,
Și zi de zi, ceas de ceas, felurite vietăți îmi calcă pe suflet, cu nerușinare – zise pământul suspinând
Iar mai apoi continuând :
„ De-ai ști tinere câte lacrimi de jale mi s-au prelins pe obraz
Câte broboane de sudoare mi-au curs pe frunte, cât sânge mi s-a scurs din vine…
Numai bunul Dumnezeu mai știe prin câte încercări mi-a fost dat să trec
Și totuși, deși dorită și râvnită de toate neamurile am rămas aceeași sfântă țărână,
Nestrămutată, mereu roditoare și pururi tânără, falnică maică a tuturora.
De m-ar fi întrebat cineva cum de-am reușit să rezist tuturor calamităților,
N-aș fi știut a-i răspunde altceva decât că viața merită trăită din plin
Deoarece e bunul cel mai de preț pe care l-am primit în dar din partea divinității."
În cele din urmă, ascultând cele două mărturisiri cutremurătoare, am plecat
Nu înainte de a-mi face semnul crucii, de-a mă închina spre cele patru zări
Și de a binecuvânta natura cea însuflețită și pe cel ce i-a dat Ființă și Chip,
Nepieritor, neasemuit de frumos, neînchipuit de gingaș și înălțător.