DUMNEZEU ÎN OGLINDÃ


Dintotdeauna oamenii au dorit să-și imagineze divinitatea
Au încercat diferite chipuri, au alergat după năluci efemere
Departe de ei și de lume, au căutat lumina și viața,
Deși adevărata lumină se afla aproape de ei, chiar la tot pasul
În propria lor ființă și-n tot ce-i viu pe-acest pământ.
Așadar căutat-au în zadar, și ceea ce găseau era departe de așteptările lor
Și asta deoarece credeau cu tărie în propriile lor născociri, în propriile lor fantezii.
Adevăratul chip al divinității rămânea însă ascuns privirilor celor neștiutori, chinuiți de himere și vise.
De ce oare se-nșelau amarnic în sincerele lor căutări ?
De ce imaginile lor vor fi fost lipsite de viață și duh ?
Poate că sună absurd, poate că nu-i de crezut, poate…
Dar în zarea nemuririi, aproape de marginea tăcută a universului, spațiul și timpul se dilată, distorsionând Până și Chipul celui fără de Chip, Lumina fără de întuneric, Viața cea fără de moarte, icoana celui ce desparte, Ziua de noapte, Viața de moarte, Întregul de parte.
Când privești spre Dumnezeu, când te afli singur în față-i, tu chip de lut nenorocit și palidă imagine-n oglindă a celui nepătruns, când crezi că poți cuprinde Prin cuvintele tale neroade, Absolutul
Când crezi că poți vedea printr-un ciob, Infinitul
Ori vrei să surprinzi pentr-o clipă, Nenumitul
Și vrei să cunoști dintr-odată, Negânditul
Atunci, te-nșeli amarnic, iubite om nevolnic
Și faci ca să transpară în lume, spiritul demonic.
E greu, dar nu imposibil, să pătrunzi pe cărările Abrubte ce urcă înspre Infinit, și totuși nu pierde Speranța,
De-ar fi imposibil, atunci totul ar fi în zadar
Totul ar fi deșertăciune. Dar nu, există un sens
Iar acest sens, nu poate omul să-l găsească
Decât în sine însuși, și fiecare adevăr descoperit
Prin trudă și jertfă, chiar dacă nu-i supremul Adevăr
Cu toate acestea-i hrană și balsam sufletului său zbuciumat.
Ciudată ființă izvorât-a din suflarea dătătoare de viață, a bunului demiurg, Ciudată ca însăși Creatoru-i
Ce-i de-te chip dintrânsul, suflare din propria-i suflare.
Iar omul, pe lângă toate aste minuni, primit-a în dar
O sacră misiune, să ducă începutul său înainte
Să recreeze o lume, din propria-i strălucită minte
Să împlinească iar mai apoi să desăvârșească opera,
Opera începută de Creatorul său, să-i dea chiar sensuri noi, și în cele din urmă să ducă mai departe
Până-n întunecata zare, mesajul său nemuritor, ce pururi rămâne-n inimi oare ?
Sau se va fi pierdut odată cu pierderea inocenței și a copilăriei,
Ori va străpunge veacurile cu a sa tainică chemare
Spre Ceruri, spre Eternitate, căci Dumnezeu tu ești.