Mă trezesc cu părul furtună
albastră de fulgere,
mă ridic de pe pernă,
patul coboară din aer
și se apropie cu un scârțâit ușor
de pământ.
Arunc masa în grădina de sub mine
pentru a vedea dacă a învățat să zboare
și nemulțumită mă reped pe scări
către parcul din față.
Trebuie să întreb copacii de ce mor
și să vizitez băncile
care uneori mi se plâng de singurătate.
Mă înfurii pe iarba care se sparge
fără pic de voință sub privirea mea
și jur să îi urăsc lașitatea.
O iau la fugă pe cărările ce încearcă
să mă piardă
și strig cuvinte ce lovesc trecătorii,
punându-le piedică.
Văd valurile ce îmi ies în întâmpinare
recunoscându-mă din viața trecută.
Mă arunc de pe stânca netedă -
alunec spre cerul verde
pe care un pește dansează step.