Liniștea firilor Marian Ioan Ludus Mures [email protected] Octombrie 1999


Privind lumea prin fante de întuneric,
Am înțeles că-i unsă cu toate alifiile nopții.
Antena mea dezgheța cuvântul,din țurțurele unui înțeles-
Și-l făcea să picure în lumea mea foșnitoare.
Un spirit călător picta pereții ploii,cu curcubeie,
Amintindu-și vremurile când era frământat din noroi.
Cineva se roagă,sorbit de ceruri adânci,
Își asudă făptura cu miresme tămâiate;
Sărută cu privirea icoane,levitând printre albastre nuanțe.
Fremântând,răsar în juru-i vegetații de oglinzi.
De genele sale se prinde roua-n ciorchini.
Buzele-i sunt muiate în șoapte,
Și-n vine îi curg lacrimi din cele mai pure.
Unui alt oarecare,prin golul din inimă îi trec sele fardate;
Declanșând o muzică nouă ca un freamăt de petale-
Al rozelor din ziua de-nviere.
Deși doarme la subsuoara întâmplării
Și el poate respira elastic
Și el poate gusta licoarea pământului acesta.
Zidită din ape de izvoare-
Limba-i suspină vocale îndurerate din înguste alfabete.
Lui nu-i vine să creadă ,că în fiecare candelă aprinsă,
Se ascunde o biserică a lui Dumnezeu.
Acolo nu există seară în care întunericul să roadă ferestrele.Nici zei ciopliți-
Din rămășițele unui rug sau dintr-o bucată de spânzurătoare blestemată.
Omule mai am atât să-ți fac:
Să încalț nisipul plajei din tine cu șlapi
Și să văd cum din dicționarele-mi strâmte tu scapi...
În sălile de bal ale memoriei
Se va reașterne liniștea firilor.