Se întind brațe, delte fără număr,
tăiate în bancurile de nisip,
unde fiecare grăunte este conștiință pură.
Acolo visăm la pădurile din imensitatea tundrei.
Mângâiem în închipuire albastrele
haine preoțești pe care se așterne zăpada.
Înaintăm cu pași mici.
Semănăm în liniște și întuneric.
Există cuvinte, inspirații :
cele care poartă viață și vor germina.
Călărim cai imenși cu nări largi de spumă,
atingem în treacăt deschideri ale vastelor arene.
Florile refugiului acoperă imensitatea curților interioare.
Aceste curți interioare cruță
scrobitele țesături tremurătoare ale lacrimilor.
Nu vrem nimic, vrem totul.
Suntem pasărea care trece,
sirena vapoarelor călatoare
– iminența sa în ceață –
consola destinului sub respingerile umbrei,
curbura complicată a bolții Maestrului.
Suntem această mica arzândă pe solul deșertului.
Suntem totul, nu suntem nimic.
Străbatem îndelung livezile:
este copilăria,adevărurile sale cele mai autentice,
cohorta sa de băltoace și lemn nins.
Am mers, am căzut pradă uitării...
Adultul și cohortele sale de iluzii și certitudini.
Una după alta cad cărămizi:
fără zgomot (căci nu au consistență).
Să-ți păstrezi vulnerabilitatea în fața lumii.
Să-ți dezvălui aparența.
Să râzi din nou.
Să primești lovituri.
Să știi că nu ești nimic, că ești totul.
Acoperișurile înalte ale mării dizolvă scheletul
dur ale celui înțelept, strangulează obuzele,
sugrumă orice mână hotărâtoare.
Se reunesc istmuri, răsar poduri:
altă conștiință, alte repere în Þara fără repere.
Liniștea subiacentă naște zgomote,
fisuri, crăpături și șuierături.
Suntem copiii altor întâlniri.