Să-ți plouă cu rouă
Pe urechile-amândouă
Să-ți cadă în auz
Boabe galbene
De cucuruz.
Să-ți umple ochii albaștrii
Cu vise, speranțe, cu aștrii


Așa mi-a zis Ifrim să-ți scriu
Și nu știu nici acum
Dacă era serios sau
Tocmai îl recitise pe Kant
Și uitase pagina la care rămasese.
Sau pur și simplu nu-și mai găsea
Locul acela călduț din care se descovrigase.

Diminețile îl găseau uitându-se pe fereastă
Cu ochii blegiți de gânduri.
Vroia să iasă dar nu mai găsea cheia.

Credea ca cineva îi șoptește ce să spună
Iar el clipea tâmp
Crezând că înțelege
Și mai urca din când în când privirea
Spre plasa cu păianjen la mijloc.

Așa l-am și gasit când m-am întors
Din periplul meu cotidian
Prin banal.