Zâmbea. Senin era ochiul,
singurul cu care zărea.
Schiopăta. Mâna cu venele umflate,
sprijinită pe baston,
avea petele maron
ale vârstei – a treia.
Maron. Ca lemnul bastonului,
încovoiat elegant și terminat
cu un cap de pajură.
Fusese al lui. Ca și ea.
Ca și ea? Da.
Ciocul pajurei mângâie degetul ei arătător.
Mâna ei mângâie gâtul pajurei.
Ar fi putut amândouă zbura. Amândouă,
ca atunci când el îi arăta
cu vârful bastonului avioane
și se prefăcea că astfel eliberează pajura
și le mângâia pe gât cu arătătorul :
întâi pe ea, cu degetul ușor îndoit,
apoi, fâstâcit de atingere, pajura.

Zâmbea. Senin era ochiul amintirii,
singurul care înțelegea.