Uneori, dorul de tine îmi e bleu-ciel
întinzându-se calm
între dragostea mea, rezemată de stele
și sufletul tău, destrămat în tăceri.

Alteori fiară sălbatică,
dorul de tine mă sfâșie,
zdrențuindu-mi trupul în franjuri încâlciți
de dorințe.

Câteodată ploaie, dorul de tine mă adoarme,
molcom,
inundându-mi tâmplele cu mănunchiuri de vise
colorate-n iubire.

Adesea ocean, dorul de tine se resoarbe subtil
în căușul pieptului,
pentru ca apoi, nebunește, să-mi curgă prin vene
spumegând în cascade.

Dar cel mai des, dorul de tine îmi e șoaptă,
împleticindu-mi buzele în cuvinte pe care,
le țin între dinți, păcătoasele,
până le învăț pe de rost.

Dorul de tine mi-e întotdeauna pur și simplu dor,
și-mi ține zănatic în șah
fiecare por,
iar eu nu mai respir fiindcă vreau,
ci doar întâmplător.



19 iunie 2003