ma inveleste-o patura de frunze
in timp ce dorm in prag de ploaie,
si-n mintea mea sunt ganduri nepatrunse
ce doar copacii pot sa le mai infoaie.

sub mine e o lume veche, acra,
cuprinsa de prea multe nemultumiri,
si ti-as musca din carnea macra,
dar mai apoi cine vor mai fi miri?

caci te-as manca in intregime
fara sa las nimic in urma ta,
ca o pedeapsa venind din vechime
pe rugul pe care te-as saruta.

trec carele prin departari
ducand mereu si aducand ceva,
o mie de iluzii peste zari
urcand din greu spre steaua ta.

e frig, e intuneric si mi-e teama
sa nu ma ia pe sus acest suvoi
de frunze care mor in toamna,
si mai ales, sa nu murim si noi.

sa ne-nveleasca o patura de frunze
in ploia care-n seara va veni,
iar noi cu fruntile de mir unse
de-a pururea sa ne putem iubi.