Vasile Voiculescu


Doamne, m-am plâns că viața mi-e cumplit de grea
Te-am rugat să mi-o iei... n-ai vrut să m-asculți.
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o-mpart cu alții, cu cât mai mulți...

Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina,
Altora pita, sandalele, banii;
Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii...
Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina.

Din nou m-am întors şi m-am jeluit:
Doamne, sarcina iată, sporeşte.
Abia mai pot, priveşte, sunt strivit.
„Nu mai da tu!” m-ai sfătuit
„Atunci ce să fac?” „Tu, de-acum primeşte!”

Şi-am început să iau; de la unii sfat,
De la alții necaz, ori durere,
Am primit tot ce mi s-a dat;
Câțiva hulă şi ură mi-au aruncat,
Mulți cu lacrimile lor m-au încărcat,
Am împărțit cu mulți deznădejdi, răni, suspine,

Mi-au dăruit atâta chin, cât mă mir c-a încăput în mine,
Rar de la cineva o lumină şi mai rar o tăcere.
Toți în căuşul sufletului mi-au turnat
Numai bătăi, ruşini şi sfâşieri.

Doamne, darul a crescut mereu nemăsurat:
Un munte de obidă şi nemângîiere –
Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg
E al meu, l-am cules milă de la ei şi gând de la Tine
Fără nici un păs, ori grijă de mine;
Ca să-l duc mi-ai hărăzit atâta putere
Că de-atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg.