Claustrofobă,
am amețit repede în cercul prea strâmt al lumii tale,
înghesuită între cratimele gândurilor
și mirarea care te cuprindea
ori de câte ori mă vedeai plângând
(deși Dumnezeu numără lacrimile femeilor).
M-ai lăsat așa,
cuibărită în căușul unui semn de întrebare
și acoperită de umbra întunecată a prelungitelor tale absențe.
De atâta tăcere, mă descompun între punctele de suspensie,
să nu mă găsească inevitabila plecare
fără cuvinte.
Tu, invariabil cu ochii ațintiți în tavan,
urmărind un fluture bezmetic, îmbătat de lumină,
repeți mecanic „e bine, e bine, e …!”,
fără să simți cum sfârșitul
mușcă sistematic din carnea noastră,
lăsându-ne despuiați de mulțimea trăirilor.
Acum străini,
citim în gând și pe sărite, de pe ultima pagină a nopții,
fiecare în partea lui de viață,
necrologul întâmplării numită în van
noi.




11 august 2003