"Etica, morala, adica starea de constiinta a pacatului, a erorii, provin din departarea cosmica, la om, dintre gura si hrana. Aceasta departare cosmica la om dintre gura si hrana izoleaza omul de cosmos, il insingureaza si-l individualizeaza, ii creeaza bunul simt si acceptarea de catre el a lui insusi, ca atare.(...)

Piatra nu este nici morala, nici imorala. Piatra nu poate sa aiba pacate. Ea nu poate fi nici cinstita, nici necinstita. Gura pietrei este hrana pietrei. In cazul pietrei nu exista nici o demarcatie intre gura si hrana. Ea mananca fiindu-si siesi de mancare.

In cazul copacului, gura copacului (radacina) este lipita de hrana lui (pamantul). Nici in cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
In cazul ierbivorelor, gura este despartita de hrana numai prin anotimp, iar in cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanta dintre gura si hrana este scurtata prin alergare, fuga, vanatoare. Impresia este de maretie, de forta, de cruzime, dar nu de imoralitate, de pacat.

Distanta intre gura si hrana la om este cosmica. Omul are multiple guri concrete si abstracte. Ochii lui,urechile lui, narile lui, creierul lui chiar sunt guri infometate de felurite feluri de hrana, concreta sau abstracta. Distanta enorma la om intre gura si hrana constituie febletea sa, delicatetea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iata cu cata violenta este resimtita aceasta distanta intr-un mit (...):


Gandirea este o forma a foamei. In acest sens timpul este distanta maxima intre gura si hrana, intre jos si sus.

(din "Distanta intre gura si hrana")