Revii, cerșindu-mi îngăduință și mere
Eu nu pot să-ți mai dau decât toamna agățată de mine
Ca un pisoi în cireș, abandonat nopții cu lună
Þi-e foame, te știu, un vierme te roade, te temi
Pe colțul de suflet scăpat între bozii,
Un fluture a depus ghemotoace de ouă
Îți tremură mâna întinsă, ai banul de aur în ea
Ia-l înapoi, nu mai cumpăr regate cu el,
La marginea lumii, nu mai fac pui sori pentru mine
Spumă de vin, vorbe, amețeala îmi repugnă, caut mai bine
Căpătâiul de stâncă, odihna curată între brazi
Izvoarele susură, ascult cu luare aminte, trec înspre mare
Șoapte de îngeri pe ape, viu îmi ard ruguri în trup
Pâna la gând de lumina, se topesc zăpezi de liniști pe frunte
Mă iubesc pe mine acum, ochii, iată, dezvăluie firidele pline
Bogăția stă prăvălită, uitată, cui să-i pese de-o țară pitică
Fără soldați echipați pentru luptă, doar mie!
Îți zic, mă iubesc pe mine acum, rămâi lângă poartă
Printre zăbrele, roșie, limba atârnă a rugă
Mi-ai adormi cu capul în poală, visezi mâna caldă,
Sărutări-pecete pe frunte, iubiri revopsite, tatuate pe umeri,
Tandrele nopți de altădată...