L-au descoperit într-o zi,
spânzurat în pădure.
Cei care l-au găsit
au spus că era un înger sublim.
Atât de frumos,
cu ochii mari, albaștri,
larg deschiși,
cu aripile moi și dureros de albe,
inerte atârnând spre rădăcina bătrânului arbore.
Era un înger frumos,
pe care moartea nu reușise să-l atingă,
să-i urâțească trăsăturile
sau să-i încrusteze pe chip
ridurile pământului.
Și totuși, era un înger lipsit de suflare,
un biet înger spânzurat la margine de drum,
blând legănat de vântul primăvăratic.
Și lumea s-a întrebat, firesc,
de ce-a murit?
Unii șopteau ceva de o crimă,
comisă cu sânge rece de cineva
pe care nimeni nu îl numea
poate pentru că nu îl știau, sau poate de frică.
Alții ziceau că iubirea e de vină,
că îngerul s-a îndrăgostit
și dragostea, precum se știe,
e câteodată un sentiment peste putință de suportat
chiar și pentru îngeri.
Alții spuneau însă că el
și-ar fi pierdut speranța,
că ceva s-a întâmplat în lume
sau în ceruri,
ceva neobișnuit, de care îngerul a aflat,
ceva atât de îngrozitor
încât l-a făcut să-și piardă rațiunea de a exista,
l-a făcut să-și piardă credința.
Multe se mai spuneau despre sinucigașul
cu aripi moi și chipul frumos
încât lumea a avut ce discuta
mult timp de atunci înainte.
Până l-a uitat...
Au trecut anii
și totul ar fi rămas așa,
acoperit de plăcuta uitare
dacă ieri seară, la capătul orașului,
vecinii n-ar fi descoperit cadavrul unui bătrân
spânzurat în biblioteca sa.
Era un bătrân filozof
apreciat și iubit în oraș,
care murise, iată, prostește,
nelăsând în urma sa decât o bucată de hârtie
unde scria că s-a sinucis
fiindcă a aflat de ce,
cândva, demult,
un înger pe nedrept uitat
și-a pus ștreangul în pădure,
la margine de drum.
Atunci, oamenii au zâmbit malițios
spunând că filosoful, pesemne, se țicnise.
Și au râs la înmormântarea lui de azi.
Și și-au făcut planuri pentru mâine.
Și s-au culcat liniștiți...

Dar ce-mi pasă mie, de fapt?
Toate acestea sunt lucruri atât de minore acum,
când unica mea dorință
e să îmi strâng cât mai bine
nodul la gât.