Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrățişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrențuite,
prin spinii frânți de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.

Dar dintre toți, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinți cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani o să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrențe, muribund aproape,
el nu avea pe nimenea să-l scape!

Doar marea cu împărăția-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră...

În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.

Porcarul îl privea. Şi dintr-o dată
porni spre el prin arşița turbată.
„Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior...”
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o garafă, apă din burduf.
Apoi, veni... se aplecă-n țărână...
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână...
Îl răsuci... dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrențe care altădată
fuseseră o mantie bogată;
pe umeri, după urme ce nu mint,
purtase lanț de aur sau argint.
Iar fața lui... Dar cum ? E cu putință?
C-un freamăt în întreaga lui ființă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
-De necrezut ! Pe Dumnezeul viu !
Văd bine? Ori visez... Dar eu te ştiu !
Nu ! Nu, nu mă-nşală ochiul meu bătrân !
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înțelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
cum poți să fii cu viața ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poți să-i ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poți în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi brațul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povața înțeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! –Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dincolo de turmă,
„Întoarce-te!” mai auzi din urmă.
„Întoarce-te, cât nu e prea târziu!”
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când, undeva ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste...
acea împărăție veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră...
Porcarul, alungit printre şopârle,
privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăți o catapultă.

Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
„Nici roşcove nu ai ... cum au godacii!
Aruncă-te! ... aici avem, de toate!...”
Şi râd şi cântă apele-nspumate...
Dar parcă iar aude pe bătrân...
„Tu eşti un fiu al marelui stăpân...”
E poate vântul. Dar din nou deodată...
„Şi când sub soare ai cui spune tată...”
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
„Şi când e fără seamăn tatăl tău...”
Zadarnic. Se târî către vâltoare.
„De ce să mori când poți găsi iertare?”
Zadarnic... Sunt pierdut... aici rămân...
„Tu eşti un fiu al marelui stăpân...”
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
„Tu eşti un fiu...” Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
„Puternic... înălțat... şi înțelept...”
Pe celalt frate-l ține-acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argați
slujesc cu drag şi-adorm îndestulați...

Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
„Aruncă-te! Aici avem de toate!”
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns... Şi iată,
simți în piept o undă ne-nțeleasă
şi izbucni: Mă-ntorc la el acasă...
Mă duc să-i spun deoparte-ntr-un ungher,
că am greşit față de el, față de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi ... am să-l rog să mă primească rob!...


*

Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparențe,
venea plângând un tinerel în zdrențe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat...
Cărări şi plaiuri... margini de zăvoi...
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii... gata să-nflorească...
Şi sus... acolo... casa părintească...
Şi inima începe-acum să-i bată.
Dar uite, drept în fața lui de-odată,
aleargă... tata... către el aleargă...
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă...
„Copilul meu!” Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
-Sunt vinovat... față de cer... față de tine.
-Aduceți iute haina cu rubine!
-Să-ți fiu copil acum nu se mai poate...
-Puneți-i un inel cu nestemate!
-Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
-Tăiați vițelul cel de sărbătoare!
-Primeşte-mă ca rob de-acum ’nainte.
-Aduceți cea mai bună-ncălțăminte!
-Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?...
-Ai fost pierdut şi iarăşi te-am aflat!...

*

Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înțeles că Dumnezeu e Tată!...