Nu mai pot afla vina iubirii pănă la capăt,
S-a rupt podul de flori al cuvintelor sacre...
Furtunile, vănturile, anotimpurile,
Toate mi-au tăiat capul de trunchi,
Sunt parcă un brad aflat in genunchi...
Nu-mi mai sunt nici de mine aproape...
Aud plângând zdrobitele flori,
Duse de noroaie si ape..
De pietre in crude tăisuri...
Sărmanele mele culori,
Frumoasele mele comori
Aduse in taina din visuri
Ma trec peste aripi...
Abisuri...

M-au infrânt, smulgându-mi aripile
Si nu mai stiu zborul in zbor,
Risipite clipele
Mor
De sete
Privind secatul izvor...
Secați imi sunt ochii de noi
Si nu mai stiu povestea iubirii până la capăt...

Þi-am spus să nu pleci in munți după aur,
N-ai vrut să asculți...
Ai stârnit foamea spurcatului, negru balaur...
Ai văzut? Au venit ăia si ăia si alții
Pustiindu-ne, instăinndu-ne ,
Văduvindu-ne chiar de noi,
Mințindu-ne că am fi fericiți
De ne-am vinde sufletele
Pe nenorociții lor treizeci de arginți.
De ce n-oi fi stat tu, lângă mine?
De ce te-oi fi dus să scormonesti munții?
Si de ce le-ai spus despre noi?
Vezi ce-au făcut? Ne-au golit sufletele
Si ne-au dat drept răsplată
Un pumn de noroi...
De ce nu te scurturi de fiere?
De ce nu-l dai dracu' de aur?
De ce nu crezi că putem amandoi
Să ucidem negrul, spurcatul balaur?
Si hai, sa-i dăm dracu' si pe aia cu minciunile lor
N-avem nevoie de spurcații lor treizeci de arginți ruginiți!
Hai sa-l căutăm pe Zalmoxis
Doar stii că ne-a zis
Că se intoarce la noi
De-l strigam si in vis...

Apoi, dupa ce răul acesta fi-va invins
Să-mi vii iar de suflet aproape...
Să-mi spui că - nouă - nici nu ne pasă de moarte...
Sa-mi poți povesti mai departe
Asa, cu adancă Lumină
Povestea iubirii cea farv de vină...



Si pentru Silvia Caloianu, poezie scrisă in 1993