nu știu să râdă viorile
cântau ochii tăi cristale lichide
încremenite în vacarmul corzilor
interminabile

carnea își strângea oasele
prin mulțime
am fi putut să pășim
să trecem
firesc
dincolo
să așteptăm momentul adevărului
tot restul zilelor noastre
și restul zilelor
verzi
albastre
unii s-ar fi oprit
dar inimile nu răspundeau la comenzi
băteau îndârjit mai departe

nebănuite
acorduri pândeau urechile lumii
se doreau acute, crude
vigoarea lor ondulată se cerea plescăită ostentativ
și toate
până la ultimul
vibrau a lemn
a metal
a păr de cal

de unde atâta dragoste?