Ninge cu mălaiul meiului
peste Bucureștii Mateiului
și-i vremea lașei tăceri
când prietenii se trag spre muieri
și nimeni nu se înfruptă
din vinul cu beregata ruptă
iar țigările nu mai taie
aerul, cu dulci evantaie.
În risipire, pe căi trudite
ne depărtăm cu chipuri ferite
să nu ni se vadă
firele de zăpadă,
ochiul amână
icoana mâinii, cu un gest mai bătrână
și știm că de la ultima întâlnire
suntem mai săraci cu-o iubire,
mai bătrâni cu un prieten ce nu e
și albi de ninsori amăruie,
mai bătrâni cu-o neiubită femeie
despicăm odaia și-o cheie
în broasca vibrând se întoarce
mișcându-ne-n sânge vechi arce
când cade mălaiul meiului
în Bucureștii Mateiului...