Mă mângâie tristețea pe frunte
Ca o ploaie de noiembrie
Puțin gri
Puțin rece
Puțin absentă
Vioară întoarsă în sine,
Ascultându-și bătând
Propria inimă

Știu, nu ne mai suntem acum
Decât ceruri străine,
Tăcute și goale
Ieri ne străbăteau încă,
Incendiare,
Cometele gemene

...Și atât de strâns ne-au împletit
Unul într-altul,
Ne-au înflorit așa de suav
Încât, iradiind atâtea culori,
Ne-a durut după un timp
Prea tare, prea adânc
Trupul cuvintelor
Bolnave de iubire