Afară din mine, natura își pierde esența
Lăsând gândurile să-mi ucidă emoția cu care
Parcurg formă după formă pentru ca toate formele
Să se sprijine în evoluție pe toate formele și
Materia să trăiască prin ele-n materie. Atomii
Mei grupați acum în ceea ce doar ochiul nostru
Vede și caută să deseneze în frumusețe, se vor
dispersa în contradicții sentimentale ce trebuie
epuizate grupându-se în alte locuri sau poate chiar
în locul de grupare al altora căci noi și spațiul pe care-l cucerim
suntem tot una și nimic nu cade rostogolindu-se-n afară.
doar așa ceea ce este se suspendă în
propria-i reprezentare și unitate omogenă,
nestrăbătută de lipsuri dureroase ce-o despart de sine.

Bărbatul se extinde-n epidemie cu mâna pe detonatorul cromatic
Contaminând copilul din mine în
Albul său ce explodează în culori de neînțeles
În diferența lor neobservată altfel în amestecul pur
Și virusat de-acum în despărțire.

Știi, am avut un copil care a fugit din bucuria
Isterică a tristeții spre maturitatea ei. De
Atunci nu l-am mai văzut deși l-am căutat cu
Mijloace de ultimă oră. În interior. În oglindă
Acolo unde substanța sa nu se mai recunoaște
Însă pe sine.

Numai armonia zero ne-a rămas identică
În centrul nostru comun și-n visul de siguranță
Unde anihilarea se naște pe patul de moarte prin
Nesfârșitul asasinat lipsit de victime al celui ce pleacă
Din exterior spre mijloc și cade răpus de ceea ce răpune-n
Opoziție ca tot ce se ucide înăuntru să se adore-afară-n
Echilibru.

Așa ești fericită în tot ce mă exclude
Și mă contrazice. Jumătate zâmbet jumătate lacrimă.
În centru mereu eterna moarte din care-albastrul
Singur se desprinde să mă protejeze
mândru și
imens, nedistilat insă în sacrificiul prin care hrănește
cu trupul său senin golul canibal ce se deschide
deasupra noastră gata să ne înnghită în oricare
altă situație.


Dar suntem prea frumoși să mai conteze
și e bine că aici
Altceva nu există în toată forma
Ce se vede și se recunoaște-n mine.